PREZENTAREA CRONOLOGIEI ORAŞULUI ORAVIŢA
Prezentarea cronologiei oraşului este realizată prin punctarea diferitelor evenimente importante şi a datelor acestora:
– Kursumlja, unde Iancu de Hunedoara şi-a aşezat tabăra la 1448, era vechiul Arva, ulterior Orovcakk (Choromcakk), Aravar, Arvavar, Haram, Chery, Cheri, Chwrwm, Charam, Chorom adică Oraviţa (Charam, Chorom), Chery având rang de civitas la 1334, castrum la 1387, civitas la 1403, castellum la 1440, 1443 şi 1459, castrum, la 1473…. Epopeea lui Iancu de Hunedoara, fiu al Banatului Montan prin străbunii săi până la generaţia tatălui său Voicu, un cnez cărăşan, e legată de ţinutul acesta. În campania anului 1448, în august, de la Caransebeş voievodul coboară prin „castrum Halmas” (Dalboşeţ-Grădiştea, ulterior cu organizări districtuale), Kubin pe Valea Timocului, Niş, Prokoplje apoi revine pentru noi pregătiri în Căraş, aşezându-şi tabăra pe malul râului la Kursumlija, după care, reluând traseul strategic prin pasul Jankova Clisura, muntele Kopaonik, râul Lab, ajunge la Kossovo în 14-15 octombrie 1448.
-
1363 – 1437 În documente sunt atestaţi minieri în jurul Oraviţei
Urmând tradiţia din vremea dacilor şi daco-romanilor, în evul mediu, informaţiile vorbesc de transformarea domeniului minier în „possesio regalis” de către Ludovic I, la 1351 şi de domeniul minier Ciclova, din apropierea Oraviţei, la 16 decembrie 1437(scrisoarea banului Thaloczy).
Actul de identitate al Oraviţei, cea dintâi menţiune documentară a localităţii în Conscripţia(„Cronica”) generalului conte Luigi Fernando de Marsigli. În noaptea de 6/7 martie 1697, acesta va fi găzduit „în casa parohului romano-catolic”… In ultima fază a organizării administrative a Paşalâcului Timişoara, Luigi Ferdinando Marsigli efectuează două călătorii în Banat pentru a întocmi o listă de localităţi, Conscriptio Districtuum, cunoscută mai târziu sub denumirea de Conscripţia lui Marsigli. Se păstrează în colecţia Marsigli din Bologna.
-
1719 se organizează pentru muncitorii întreprinderilor din Oraviţa, Casa de ajutor frăţesc (Bruderlade)
Un grup de colonişti, specialişti în minerit şi metalurgie, primesc ajutor financiar si loc de case la Ciclova Montană, până se ridică lângă Oraviţa Română, Oraviţa Montană.
În zona Oraviţa, exploatările miniere puternice din cadrul galeriilor de la Ciclova, Coşoviţa şi Tâlva au determinat ridicarea celei mai active topitorii din provincia bănăţeană; la Ciclova Montană, se instala o Fabrică de Ciocane şi Unelte, prin sârguinţa echipei lui Antonius Schmid din Möllersdorf. Istoricul dezvoltării mineritului în Oraviţa şi zona adiacentă se prezintă sub forma unei puternice accelerări a cercetărilor, colonizării, organizării şi înzestrării industriei mineritului cu specialişti şi echipamente. Astfel, …în anul 1717, după victoria prințului Eugen de Savoya, Banatul trece sub stăpânire austriacă Oraviţa devenind centrul coordonator al minelor din Banat; în acest scop, aici s-a construit un cuptor înalt, pentru topirea minereurilor, cel mai vechi din România, care a marcat începuturile siderurgiei bănăţene.
Pe data de 7 octombrie 1717 se organizează la Timişoara Comisia de reorganizare şi înzestrare a întreprinderilor miniere subordonate direct autorităţilor centrale din Viena. În acelaşi an, pe data de 17 decembrie, Împăratul Karol al VI-lea iscăleşte Patentul (decretul) de colonizare al Banatului Montan în scopul reorganizării industriei miniere de aici.
Pe data de 24 aprilie 1718 Alexander von Kallanek, întemeietorul Comisiei de reorganizarea întreprinderilor miniere de aici, vizitează Oraviţa unde găseşte două mine de cupru părăsite, cât şi o biserică Romano-Catolică zidită, dar mai mult distrusă şi multe alte zidiri sacrale.
Încă din 26 ianuarie 1718 Comisia de reorganizare a întreprinderilor miniere din Timişoara face cercetări la Oraviţa (comisia fiind formată din specialiştii: Kropf, Kallanek, Mayerhoffer) hotărându-se în acelaşi timp aducerea la Oraviţa de muncitori calificaţi din Zips (Schmölnitz şi Neusohl) şi anume 30 mineri, 2 topitori şi 2 fierari (Banater Akten, 1-26 ianuarie 1718).
De asemenea a venit din Schmölnitz maestrul miner Schubert.
În anul 1718 pe data 21 iulie se încheie pacea de la Pasarevatz, în urma căreia Austria primeşte Serbia şi Beogradul, o fâşie de-a lungul Savei şi întregul Banat cu Oltenia până la Olt.
În data de 29 iunie 1718 soseşte un transport mai mare de muncitori şi anume: 36 muncitori dintre care 24 germani. Dintre aceştia au fost 2 meşteri topitori şi unul fierar.
Pe 2 august 1718 sosesc colonişti voluntari din Germania, cei mai mulţi din Pfaltz. Peter Kell, Michael Hartmann, Josef Mayer, Sebastian Harter, Thomas Milekner, Josef Sclachterer.
Pe data de 28 iunie 1719 Guvernatorul Banatului, Contele General Claudius Mercy Florimund D’Argenteau primeşte ordin de exploatare a minereurilor de la Oraviţa, Ciclova şi a celorlalte localităţi bogate în minereuri din Banatul Montan.
Cu acest ordin începe în Banatul Montan exploatarea minieră de către Aerarul Austriac.
Pe data 6 septembrie 1719 au sosit la Oraviţa 13 muncitori minieri din Tirol. Ei au venit din Viena la Oraviţa călătorind cu vaporul până la Panciova, iar de acolo cu căruţa cu cai până la Oraviţa.
Călătoria a durat pe Dunăre trei săptămâni primind 17 crăiţari pentru fiecare zi de călătorie. Vaporul era proprietatea unui tirolez care avea contract cu un consilier militar.
Numele celor 13 tirolezi sunt cunoscute; ei se numeau: Doll Josef, Doll Johann, Jaut Peter (decedat la 19.10 1750 la Oraviţa), Jaut Mathias, Dändler Kristoph (urmaşii fiind cunoscuţi astăzi sub numele de Tendl), Heinzel Johann, căsătorit cu Ana Maria Filoch la data de 9.09.1732 în Oraviţa; Soll Martin (Söll) Reiter Ulrich, Baumgartner Iosif, (decedat la 30.07.1742) Reiter Jacob, Pichler Sebastian, Knab Andree (Knap) şi Foreker Johann.
În anul 1720 maestru minier Schubert este numit conducătorul exploatării miniere din Oraviţa.
În anul 1720 a fost numit primul preot romano-catolic la Oraviţa în persoana benedictinului Wolfgang Heidiger.
În anul 1722 se aprobă sume de bani pentru construcţii de case în Oraviţa şi tot în acest an sosesc cu vapoarele pe Dunăre 456 de persoane veniţi din Tirol, majoritatea, provin din localităţile Schwaz, Brixlegg, Hall, Kramsach, Jenbach, Wiesing, Wildschönau, Maurach.
Din Tirolul de Sud au venit familiile Sitner, Kalher, Klotz, Kalkbrenner.
Oltenia, făcând parte din teritoriul austriac, a oferit posibilitatea venirii în Banat la mijlocul secolului al-XVIII-lea a mai multor familii din Oltenia care s-au ocupat la Oraviţa şi Ciclova cu prepararea mangalului necesar topitoriilor, cu defrişări de păduri şi cu cărăuşia. Aşezarea oltenilor în Oraviţa s-a făcut pe valea Ogaşului Mare şi în partea de nord a văii Oraviţa Fuhrwesen (Forviz), care înseamnă cărăuşie. O mare parte a lor au format populaţia de bază a Ciclovei Montane.
-
1723 – 1733 Primele baraje de greutate din România construite pentru spălarea minereurilor pe pârâul Oravița, cunoscute sub numele de Lacul Mare și Lacul Mic.
Între lacurile antropice ale Banatului Montan, se remarcă şi cele două lacuri din Oraviţa. Necesitatea amenajării lor a apărut în 1723, ele fiind efectiv amenajate şi consolidate prin lucrări hidrotehnice speciale, pe cursul mijlociu al Văii Oraviţei, în intervalul 1727-1733, fiind prevăzute cu baraje pentru atenuarea undei de viitură dar şi pentru a servi industriilor nou create sau pentru agrementul locuitorilor…. „Lacul Mare” are o suprafaţă de 8,8 ha şi un volum de aproximativ 11.000 mc. Ideea de a-l amenaja survine chiar din anul 1719, în Ordonanţa Camerei Aulice din Viena care solicită, între altele, Administraţiei Ţării Banatului să se implice în mod deosebit în „dezvoltarea comerţului şi minelor de la Oraviţa, deosebit de binecuvântate de Dumnezeu”. În 1723, Oficiul Superior Minier (Montanistic) al Banatului, care luase fiinţă în locul mai vechii „Comisii de Instalare a Mineritului Bănăţean” îşi va muta, din nevoi tehnice, sediul de la Timişoara în Oraviţa. Chiar în acel an 1723, Oficiul solicită competenţele unui grup de ofiţeri geografi, geodezi şi genişti, coordonaţi de generalul Johann Andreas, conte de Hamilton (mai târziu, guvernator al Banatului) să studieze posibilitatea amenajării lacului (azi „Lacul Mare”). Proiectul e realizat de căpitanul Iosif Motsidlovsky, ulterior stabilit aici, în Oraviţa. Barajul şi întreaga operaţiune hidrotehnică la care a participat forţă de muncă locală, sunt finalizate în 1726 şi inaugurate în 1727. Pe harta realizată de ofiţerul cartograf D. Haring, la ordinul prinţului Eugeniu de Savoia, comandantul suprem al trupelor imperiale în zonă, reprezentând Banatul de Munte, e simbolizat ca lucrare specială şi de interes strategic. „Lacul Mic” are o suprafaţă de 2,2 ha şi un volum de 420 mc. Lucrările de amenajare încep în 1729 şi îl bănuim ca proiectant pe acelaşi Iosif Motsidlovsky. Inaugurarea are loc în anul 1733. De-a lungul vremii, cele două lacuri devin veritabile simboluri ale cotidianului orăviţean.
Pentru asigurarea industriei cu personal calificat şi pentru ridicarea productivităţii, la data de 29 februarie 1729 a luat fiinţă „Şcoala Montanistică pentru învăţarea fierăritului şi mineritului” (şcoală de meserii pentru lucrări metalice), fiind… prima instituţie şcolară profesională din spaţiul românesc şi din sud-estul Europei.Tot în acest an mai vin un număr de 59 de tirolezi. În 1729 Oraviţa are 813, Dognecea 550 si Bocşa 50 de locuitori.
În anul 1723 se organizează la Oraviţa Oficiul minier superior pentru toate întreprinderile din Oraviţa şi din jur, reorganizat in 1730 sub denumirea de Consiliul Suprem al Minerilor sau „Direcţiunea Minieră Bănăţeană” care avea să coordoneze începând cu acest an activitatea din acest domeniu în tot Banatul. Oraviţa… va avea rol de decizie pentru diferite investiţii, una dintre acestea fiind chiar înfiinţarea în 1768 a uzinelor de la Reşiţa. şi tot în acest an mai sosesc 66 bărbaţi, 17 femei şi 27 copii.
De altfel, stăpânirea habsburgică în Banat a fost considerată mai grea decât cea otomană, pentru că ea se exercita mult mai direct decât aceasta din urmă, prin numeroşii săi reprezentanţi, funcţionari şi fiscali, dar şi prin abuzurile săvârşite de armată în satele unde era încartiruită. Părerea că stăpânirea habsburgică era mai grea decât cea otomană a fost împărtăşită şi de către locuitorii satului Slatina, întrucât numai astfel se explică faptul că, în timpul Războiului austro-turc din 1736-1739, în care Austria era de partea Rusiei, ei se organizează în grupuri şi acţionează împotriva austriecilor alaturi de oraviteni si satele din zona… ,,Când a izbucnit un nou război cu turcii şi austriecii, au adus trupe numeroase în Banat (1737), nemulţumirea poporului se transformă într-o răscoală de mari proporţii, care cuprinde regiuni întinse şi mase importante de ţărani […]. Răscoala izbucni spontan, fără o pregătire prealabilă. Cetele de răsculaţi răspândite peste tot au atăcat Armata austriacă fără contenire în iarna anilor 1737-1738. În primăvara anului 1738, răscoala ia proporţii şi mai mari, fiind îndreptată împotriva trupelor, a instituţiilor imperiale şi a coloniştilor. Au avut loc adevărate lupte între răsculaţi şi Armata imperială la Lugoj, Caransebeş, Slatina, Bănia etc. Noile armate aduse au început o represiune nemiloasă, fără a face deosebire între participanţi şi neparticipanţi la răscoală. Răzbunarea a fost demnă de o armată colonială: zeci de sate au fost prefăcute în cenuşă; n-au fost cruţaţi nici copiii şi femeile. Singurul rezultat pozitiv al acestei răscoale a fost sistarea colonizărilor pe o perioadă de patru decenii.”
În 1738-39 turcii invadează din nou Banatul. Oraviţa este prădată atât de către turci cât şi de bandele de jefuitori care îi însoţesc. Gospodăriile oamenilor… sunt jefuite, iar bisericuţa Romano-Catolică de pe Kreuzwiese este incendiată unde moare Preotul Georg Schuller cu un număr de copii şi femei. Ard de asemenea şi matricolele acestei biserici. Biserica din vale, actuala, este prădată. Populaţia tiroleză şi germană se refugiază înspre nord, Timişoara Arad şi Periam. Turcii ocupă din nou Beogradul.
Curtea de la Viena cere Direcţiei Miniere Oraviţa să cerceteze rentabilitatea zonei Bocşa iar în 3 septembrie, acelaşi an, consilierii direcţiei orăviţene, Christoff Traugott Delius şi Franz Xavier Wörginger, propun într-un raport o posibilă înfiinţare a uzinelor din Reşiţa şi însărcinează, la 3 octombrie, Oficiul Montanistic Bocşa să afle amplasamentul şi să facă devizul lucrării. Se constituie… comisia specială care să realizeze planul uzinei, formată din Delius, Wörginger, inginerul Karl Alexander Steinlein, de la Oficiul Cadastral Timişoara şi maistrul Redange din Dognecea.
25 octombrie 1769 – 3 iulie 1771 – guvernatorul Karl Klary Altringen aprobă începerea lucrărilor, Delius execută canalul de aducţiune. Construcţia începe la 1 noiembrie 1769, echipa de 21 zidari, 23 dulgheri şi 228 ţărani, ca forţă de muncă, e coordonată de maiştrii Peter Korb din Oraviţa şi Martin Kleşko din Biserica Albă. Preotul Mihail Gozdich sfinţeşte furnalele Franciscus şi Josephus, siderita de Oraviţa fiind folosită la încărcătura furnalelor. Aşadar, Oraviţa e locul de naştere a siderurgiei româneşti. La 3 iulie 1771, în Reşiţa intrau în funcţiune primele ateliere de reparaţii utilaje (viitoare maşini), cu sprijinul specialiştilor aduşi din Oraviţa, cu aceştia fiind instalate, încă din intervalul 1767-1769, primele furnale, turnătorii şi forje. 1777 – intră în funcţiune altul, tot la Oraviţa.
Prima şcoală din Oraviţa îşi avea clădirea lângă biserica din Oraviţa Română, numită Şcoala dintre sălcii. Aici, scoala a fost… clădită prin contribuţia şi munca voluntară a românilor băştinaşi ai acestei „văi a nucilor”. După anul 1800, din şcoala de lângă biserică, dintre sălcii, se desprind două şcoli înfiinţate de guvernul maghiar, dintre care una era situată în zona staţiei de cale ferată, devenind treptat Şcoala Generală Nr.1.
În anul 1793 se înfiinţează la Oraviţa o şcoala latină sau gimnaziu (Gimnaziul Catolic) cu patru clase “Regium institutum Oravicensae”. Această şcoală este… suvenţionată de stat până în anul 1854. După 1855 se transformă în Şcoală poporală romano-catolică, în organizarea StEG. Din 1872 activează Şcoala cultului mozaic. Continuator de drept va fi Şcoala Civilă de Stat, fondată la 1873, liceu din 1913, Liceul Românesc „General Drăgălina” din 1919.
La1763, o farmacie pentru „Bruderlade” e atestată documentar în zona Oraviţei, centru administrativ-economic al Banatului Montanistic. Într-o clădire veche, … la nr. 337, (azi, coordonate de monument istoric 11-B-248) funcţiona „farmacia de mână” a şpiţerului Winter. 1790 – un farmacist, Lederer, solicită Direcţiei Montanistice un sediu pentru a amenaja o „Berg Apotheke”, servind, spuneam, „Bruderlade”. Prin documentul din 21 octombrie 1790, Lederer solicită Direcţiei Montanistice un ajutor în valoare de 150 de florini. Un alt document, emis mai devreme, la 20 august 1790, face menţiunea unui punct farmaceutic, asigurând cu medicamente cele patru districte montanistice: Oraviţa, Dognecea, Sasca, Moldova. 19 octombrie 1796 – se încheie contractul de proprietate, act fundaţional care atestă, însă, intrarea în activitate a farmaciei de la Oraviţa, prima farmacie montanistică din Banat şi din spaţiul românesc. Pe baza contractului, Direcţia Montanistică vinde lui Lederer spaţiul şi toate auxiliile mai vechii „Berg Apotheke”.1 februarie 1797 – pentru începuturile activităţii, farmacia va primi, anual, de la „Bruderlade”, suma de 300 de florini. 1818 – grav bolnav, Lederer intră în negocieri cu familia Knoblauch (probabil primul membru al „dinastiei” de farmacişti orăviţeni lucra în unitatea lui Lederer) în vederea vânzării activelor.30 ianuarie 1819 – moare Lederer 1820 – trec în proprietatea lui Karl Knoblauch farmacia din Oraviţa şi acelea „de mână” din Moldova, Sasca, Steierdorf, Dognecea, Bocşa, Reşiţa, Franzdorf, dar efectul contractului impunea, în prima derulare a paragrafelor şi articolelor sale, sistemul de închiriere până în 1822.
În 1811 se decretează oficial devalorizarea monetară, prin Ordonanţa din 20 februarie 1811. După această decretare, se ia hotărârea înfiinţării unei monetării la Ciclova Montană, suburbana Oraviţei şi aducerea aici a trei prese hidraulice…. Monetăria s-a înfiinţat prin decret imperial. Originalul actului a existat în arhivele orăviţene, în colecţia particulară Sim. Sam. Moldovan, până în 1960, când a fost donat Arhivelor Naţionale
1816 – colecta din 24 martie 1816 e importantă. Suma generală a fost de 8. 622, 50 florini vienezi. E lansată ideea finalizării edificiului teatral, care să fie gata de inaugurare în 1817, când întreg Banatul sărbătorea centenarul eliberării de sub administraţia otomană. La 1800 o asociaţie a diletanţilor are ca obiectiv ridicarea unui edificiu pentru a găzdui spectacole de teatru şi muzică. O comisie include pe fraţii Ion şi Dimitrie Constantini (Konstantiny), macedoromâni (aromâni), primul economist renumit, primar al oraşului între 1804-1821, celălalt istoric şi viitor profesor la Preparandia Aradului,Prokop Lhotka de Zmislov (Smislov), directorul Tribunalului Montanistic, Carol, Francisc, Johann şi Louis Maderspach. Se consolidează un nucleu de artişti diletanţi (amatori), se organizează spectacole. 1806 – spectacol susţinut de Uniunea Diletanţilor 1813 – Clubul Diletanţilor, îşi oficializează statutele, prilejul altei montări teatrale. decembrie 1815 – este organizat un bal de caritate pentru victimele războaielor napoleoneene, morţii şi răniţii din bătălia de la Leipzig, invalizii, văduvele şi orfanii de război din Oraviţa şi din împrejurimi. Diletanţii dau şi un spectacol în grădina Hotelului „Coroana” şi adună suma de 51 florini şi 2 creiţari. 1817 – Teatrul e ridicat în stilul barocului vienez, imită vechiul Burgtheater al Vienei care, nemaiexistand efectiv din 1889-1890, sporeşte valoarea de unicat a teatrului din Oraviţa. S-a zidit pe terenul „Goldberger Gewerkschaft”, donat de soţia lui Lhotka, născută Maderspach. Arhitectul proiectant este un alt aromân, Ion Niuny (Niuni) care solicită colegului său din Viena, Ieronimus Platzger, să copieze organizarea interioară a Burgtheater-ului din capitala imperiului. Iar Francisc Knée, un pictor foarte cunoscut şi solicitat la vremea aceea, aplică la faţa locului tot ceea ce înseamnă note, date, idei, schiţe, proiecte inspirate de modelul vienez în planşele lui Ieronimus Platzger.
Sediul este prima clădire de teatru din Europa iluminată cu lămpi de acetilenă, iar ornamentele sunt în stil rococo, în culorile roşu şi auriu. Clădirea are o lungime de 36 m şi o lăţime de15 m. Din foaier, se ajunge şi la balconul sprijinit pe coloane. La parter se găseşte cercul locurilor bune. Cortina mare a fost pictată de Francisc Zech, directorul Şcolii Gimnaziale din Oraviţa. Spectacolul s-a inaugurat în prezenţa familiei şi a suitei imperiale, Francisc I de Habsburg-Lorena (între 1792-1806 a avut titlul de Francisc II al Sfântului Imperiu Romano-German apoi din 1806 pe acela de Francisc I de Austria până la moartea sa, în 1835) şi Carolina-Augusta de Bavaria. Primul spectacol este montat pe scena teatrului la 5 octombrie 1817 (data imprimată pe afiş este 8). O „Eine Dilettanten Gesellschaft” propune piesa în trei acte „Die beschämte Eifersucht” („Gelozia umilită”) semnată de J. Franul von Weissenthurm, banii aduşi de spectacol urmând a fi donaţi „Fondului Săracilor.” Al doilea spectacol al diletanţilor locali are loc în 7 octombrie 1817 (data imprimată pe afiş este 10) cu piesa lui Friedrich Wilhelm Ziegler, „Der Lorbeerkranz oder Die Macht des Gesetzes” („Cununa de lauri sau puterea legii”).
Aici, în zona minieră înconjurată de munţi unde s-a ridicat noul edificiu teatral, s-au îndreptat apoi unele dintre cele mai importante trupe de teatru ale vremii. Pe scenă a jucat trupa Teatrului Regal din Madrid, a venit trupa Teatrului Balşoi din Moscova, orchestra imperială a Rusiei. N-au lipsit trupe din Viena, precum cele conduse de Ludvig Duba, Kurt Wonger şi Ida de Gunther. Un episod aparte din istoria teatrului este legat de vizita trupei lui Mihail Pascali, din care făcea parte şi Mihai Eminescu. Faptul este consemnat în 31 august 1868. Trupa a prezentat două spectacole, în zilele de 1 şi 2 septembrie. Eminescu era sufleorul trupei. În amintirea acestui mare eveniment şi spre cinstirea memoriei marelui nostru poet, Teatrul a fost botezat cu numele acestuia.
-
1848 Are loc o mişcare culturală
La data de 9 aprilie are loc o Adunare Poporală în Oraviţa care anticipează programul lui Eftimie Murgu.
Directorul districtului minier din munţii Banatului, Gustav Granzsteim, prin memoriul său adresat Baronului Kubek – şeful
Administraţiei Averilor Imperiale de la Viena – în anul 1845, atrăgea atenţia asupra importanţei economice a extragerii cărbunelui din zona Aninei. Aceştia erau o importantă sursă de alimentare a liniilor de navigare pe Dunăre. Ca urmare …a acestui memoriu, statul austriac punea stăpânire pe toate minele particulare de cărbune din Munţii Aninei, între anii 1845-1846. Exploatarea intensă a cărbunilor a creat nevoia unui mijloc de transport rapid pentru tonele de zăcământ. Astfel, s-a luat decizia construirii liniei Anina-Oraviţa (pentru tracţiune animală) şi Oraviţa-Baziaş (pentru locomotive cu aburi). Abia la 20 august 1854 se inaugura linia Oraviţa-Baziaş, în lungime de 62,5 km, numai pentru transportul cărbunelui, aceasta fiind prima cale ferată construită pe teritoriul de astăzi al României. Linia a fost preluată la 12 ianuarie 1855 de către „Societatea Cezaro-Crăiască Privilegiată a Căilor Ferate Austriece” (St.E.G.), iar după unele îmbunătăţiri, la 1 noiembrie 1856, a fost deschisă şi pentru transportul călătorilor.
Calea ferată Oravița–Anina a fost inaugurată la 15 decembrie 1863, fiind prima cale ferată montană (și a patra construită) de pe teritoriul actual al României. Realizarea ei… a avut ca scop transportul cărbunelui (huila) extras din minele de la Anina către Oravița, și de acolo mai departe pe Calea ferată Oravița-Baziaș până la Dunăre, spre a fi încărcat în vase de transport fluvial.
Are în componență 14 tunele cu o lungime totală de 2.084 m, și 10 viaducte, linia parcurge Munții Aninei. Este una dintre cele mai frumoase căi ferate din România dar și din Estul Uniunii Europene, și a fost supranumită Semmeringul Bănăţean datorită asemănării uluitoare cu traseul căii ferate Semmering din Austria, construită doar cu câţiva ani înainte. La 18 noiembrie 1869 a fost inaugurat şi transportul pentru persoane, fiind cea dintâi dintre construcţiile feroviare de munte din sistemul românesc.
-
1869 – Expoziţia de la Oraviţa
Organizată între 10 august şi 15 septembrie 1869, e socotită „prima expoziţie industrială şi comercială a produselor montanistice, profesionale, industriale, silvice, agricole şi artistice din această parte a imperiului”, un „Katalog”, publicat atunci, indicând zece grupe de exponate şi peste două sute de expozanţi „Handel und Industrie Ausstellung von Orawitza”, organizată cu sprijinul specializat al Direcţiunii StEG.
-
1872 Se construieşte Grădina de Tir
In parcul donat de arhitectul Ioan Bibel, s-au amenajat un salon, o „cuglărie”, un amfiteatru natural pentru spectacole în aer liber, o sală pentru spectacole, toamna şi iarna. Această „Schützengarten”, „Grădina de Tir” devine sub preşedinţia lui Aurel Maniu „centru sportiv şi cultural.”
1870-1871 – în numele comunităţii locale dar şi cu sprijin financiar de la Viena şi Budapesta, medicul Moritz (Mór) Hoffenreich ridică trei clădiri pavilion, folosite şi pentru vilegiatură dar şi ca „sanatoriu alpin”, stabilimentul îndeplinind criteriile unei veritabile staţiuni climaterice… 1878 – denumirea oficială „Höhenkurort Marilla“. In mijlocul pădurilor, într-o zonă cu aer puternic ozonificat, terenul a fost cedat de StEG iar denumirea, păstrată până azi, vine de la un Michael Marilla, macedoromân la origine, nepotul baronului de Sina, unul din finanţatorii şi acţionarii StEG, la fondare. Coordonatele indică Marila ca fiind situată la 714 m deasupra nivelului mării, pe platoul Brădet. A funcţionat din anul 1878, atât pentru locuitorii din zona Oraviţa – Anina – Reşiţa, cât şi pentru nobilimea austro-ungară, britanică sau rusă. Erau amenajate aici mai multe hoteluri şi vile luxoase, un restaurant şi un parc.
Néptakarekpenztár Reszvenytársaság, ale cărei documente aveau în antet şi intitulaţiile în limba română (Cassa de Păstrare poporală. Soţietate pe acţii) şi germană (Volkssparcassa Actiengesellschaft Oravicza)…. Un pasaj de urcare a cifrei de afaceri este intervalul aproximat cronologic între 1890-1906. 1890 – este activă Banca „Oraviceana”, dezvoltată din fosta asociaţie, instituţie perfectată cu statute la 1894. În istoria ei, directorul protopop Alexandru Popovici a fost preşedintele fondator, urmat între 1894-1912 de avocatul şi scriitorul Ilie Trăilă iar din 1912 de Petre Corneanu. Acordă credite, stipendii şi burse, efectuează tranzacţii, se implică în industriile, agricultura şi comerţul zonei, până la 1948.
-
1900 Se înfiinţează Banca Comercială şi Industrială
La 28 decembrie se pun bazele unei noi instituţii: Banca Comercială şi Industrială, numită şi Banca Evreiască, întemeiată de comercianţi, cu un capital de 100.000 de coroane, primul ei director fiind Franz Sittner. Intermediar a fost orăviţeanul Ludwig Himber, angajat la Neu Wiener Banko.
Ianuarie 1926 – Legea Administrativă din 1925 şi dezbaterile ministeriale din octombrie 1925, aduc un judeţ Caraş, având capitala la Oraviţa. Cel dintâi primar… al noii reşedinţe de judeţ va fi Pavel Liuba, viitor prefect, iar prefect e reconfirmat P. Corneanu. La 16 ianuarie 1926 are loc inaugurarea Tribunalului fiind prezent ministrul de externe I. Gh. Duca, ministrul muncii şi cooperaţiei N. D. Chirculescu, secretarul general al aceluiaşi minister C. Rotescu, procurorul general al Curţii de Apel Timişoara Alexandru Marta, procurorul general în Ministerul Justiţiei I. Stinghe, delegatul guvernului pentru organizarea judeţului, inspectorul general administrativ Iulian Peter. Tot în acelaşi an se aprobă construirea noului palat administrativ al judeţului Caraş.
În urma deciziei din 1926 privind organizarea concursului pentru licitarea proiectelor de ridicare a noului palat administrativ al judeţului, preşedintele comisiei fiind celebrul arhitect Duiliu Marcu, câştigătoarea concursului a devenit arhitecta Henriette Delavrancea, prima d-nă arhitect român, membră a asociaţiei arhitecţilor din Paris. Aceasta, … în colaborare cu Dimitrie Boitor, arhitect-constructor din Oraviţa, finalizează edificiul în 1931, inaugurat în plan local la 1 ianuarie 1932 iar oficial la 3 iunie 1933, în prezenţa unei delegaţii în fruntea căreia se afla regele Carol al II-lea, Mihai I, voievod de Alba Iulia şi cnez de Banat (titlu obţinut acum, la Oraviţa).
-
Stema oraşului
Stema oficială a Oraviţei a fost adoptată de Guvern prin Hotărârea nr. 63/2006. Aceasta se compune dintr-un scut triunghiular cu marginile rotunjite, tăiat. În câmpul superior, de argint, se află o cortină roşie, pe care broşează două măşti acolate, de teatru, reprezentând simbolic tragedia şi comedia, ambele de argint. În vârful scutului, pe fond albastru, broşează o terasă verde, pe care se află un viaduct de cale ferată, de argint. Scutul este trimbrat de o coroană murală de argint cu trei turnuri crenelate.
-
Semnificaţiile elementelor însumate
Cele două măşti şi cortina amintesc de activitatea teatrală tradiţională, în această localitate aflându-se Teatrul „Mihai Eminescu”, cel mai vechi teatru din ţară inaugurat în anul 1817 şi care astăzi adăposteşte Muzeul Culturii Cărăşene. Viaductul de cale ferată este un element de arhitectură specific acestor locuri. Terasa curbată arată prezenţa unui relief colinar, localitatea aflându-se la poalele Munţilor Aninei. Coroana murală cu trei turnuri crenelate semnifică faptul că localitatea are rangul de oraş.
